Adevărul despre minciunile copiilor

123edu octombrie 7, 2015 Copiii și școala

Adevărul despre minciunile copiilor

 

Să ridice mâna părintele care, în școala primară sau în gimnaziu, nu a spus niciodată o minciunică. Nu, nu încerca să te justifici! Minciunile nu au vârstă, iar noi, adulții, o știm foarte bine, evident, din propriile experiențe.

Cu toții, mai devreme sau mai târziu, am mințit. Altfel spus, am deformat realitatea, fără să ne gândim neapărat la consecințe. Poate că am făcut-o vrând să ne scoatem oarecum dintr-o situație neplăcută sau pentru a evita să rănim sentimentele apropiaților.

Copilul tău se comportă similar? Când a învățat să mintă și de ce o face? Nu trebuie să te îngrijorezi, toți copiii spun minciuni, însă diferențele constă în motivele pentru care preferă să modifice realitatea.

De ce copiii preferă să mintă?

Minciunile înseamnă o fază normală în evoluța celor mici. Sunt inevitabile și uneori, chiar necesare. Tendința de a minți apare spontan. Dar nu întotdeauna se poate vorbi despre minciuni în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă despre povestioare nevinovate.

Copilul care nu este încă în clasa pregătitoare, relatează diverse întâmplări unde, adeseori, realitatea se confundă cu ficțiunea. Însă acestea nu sunt justificate de intenția fermă de a prosti pe cineva. Lucrurile diferă în cazul adulților care, atunci când mint, o fac în mod conștient, poate pentru a obține foloase.

Din minciunile rostite de cel mic, îi poți înțelege ”universul” și raportul care există între voi. Mințind, copilul își construiește un spațiu secret, undeva între realitate și fantezie, rezervat emoțiilor și sentimentelor de care se rușinează și pe care se teme să și le exteriorizeze.

Dar nu trebuie să te simți trădat. Dacă un copil ascunde realitatea, posibil să fie temător că va pierde afecțiunea și va fi pedepsit. Sau poate că pur și simplu, nu face diferența între adevăr și minciună ori este convins că tot ce spune este exact.

Posibil că la origini se află și o frustrare, o lipsă de autostimă și dorința de a apărea mai bun în ochii celorlalți. Dar la fel de bine, dacă minte, este pentru că nu are de gând să-și împărtășească experiențele cu părinții ori din cauză că nu i s-ar mai permite să facă tot ce vrea.

Când încep să ocolească adevărul?

Copiii sunt foarte precoce, până și când mint. Dar nu întotdeauna se poate vorbi despre minciuni conștiente, rostite cu un scop anume, ci doar depre istorioare pline de fantezie, o consecință a incapacității de a separa imaginația de realitate.

Încă de la 2-3 ani, aleg să se folosească de această modalitate să comunice. În această fază, prin minciună, copilașii neagă fapte evidente, inventează lucruri inexistente și afirmă altele false. Ei aleg să modifice un adevăr care nu le convine, de cele mai multe ori greu de acceptat.

Frazele de genul ”Nu am fost eu!” sunt destul de frecvente la copiii mici sau de vârstă preșcolară. Aceștia doresc atât de mult să nu fi făcut anumite lucruri, încât au convingerea că pentru a anula fapta, ajunge să nu o recunoască. Totodată, sunt motivați și de dorința să nu-și supere părinții, familia, prietenii.

Pe măsură ce crește, copilul își dă seama că negarea faptei nu schimbă realitatea. Începând cu clasa 2 sau clasa 3, acesta deprinde obiceiul să mintă ascunzând o parte din adevărul dureros. Se poate să se laude cu rezultatele la învățătură, însă cu bună știință, omite sa spună că și-a lovit colegul de bancă.

Analizat din punctul de vedere al celui care minte, un astfel de comportament reduce sentimentul de vinovăție. Pe de altă parte, îi oferă posibilitatea să găsească diverse scuze (”Jur că am uitat, altfel ți-aș fi spus”, ”Nu știam că am luat o notă proastă la matematică”, etc.).

După ce copiii trec de clasele primare și ajung în gimnaziu, minciunile capătă o semnificație diferită. Adolescentul vrea să fie copilul pe care și-l doresc părinții, fără să-i dezamăgească. Continuă să mintă sau în caz contrar, se teme că aceștia nu-l mai iubesc ori că va fi pedepsit pentru greșelile sale.

Când este cazul să te preocupi cu adevărat?

Viciul” devine problematic abia când alterarea realității va da naștere unor traume importante și stărilor de anxietate. Dacă repercusiunile se dovedesc că au un impact negativ asupra evoluției copilului, este indicat să cercetezi problema în profunzime.

Există șansa ca dincolo de minciuna propriu-zisă, să se afle o împrejurare particulară pe care cel mic refuză s-o accepte și s-o mărturisească. Pentru că de cele mai multe ori, nu minciunile în sine constituie adevărata ta preocupare, ci motivele care le-au generat. Și odată eliminate cauzele, vei elimina și efectele, adică minciunile.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *